thé

Eu insistam mereu,pentru ca-mi doream tare de tot sa il aud vorbind.Avea un glas,tacut,aproape stins,cald din cale-afara.Atat de cald incat atunci cand povestea ochii ii ardeau.Mici cute de fierbinde se jucau pe retina lui lucioasa si sticloasa si se amestecau in culoarea inchisa de praf a ochilor sai.Era superb sa il privesc atunci cand vorbea.Ochii lui ardeau.Ati mai vazut ochi ce ard? Ochii lui Raphael ard.Ei bine, ii spuneam eu, dar spune-mi te rog,de ce ea?. Atunci obisnuia sa ofteze,sorbea molcom si plictisit din ceai dupa care ma privea si imi zambea.Din zambetul lui se desprindeau intr-o parte si in alta doi obraji intinsi si netezi ca niste frunze ,pentru ca mai apoi sa fie cutati pe mijloc de liniutele prietenoase ale unor gropite ce il indulceau.In urma inghititurii superficiale de ceai,buzele lui erau umede si pline,si emanau un vapor aromat de trup si menta.Luceau nedeslusit in lumina micutei lampi de un bronz ruginit de pe masuta cafenelei si tremurau insesizabil pregatindu-se sa reverse cuvinte. Le priveam discret, intotdeauna am facut-o.Nicioadata nu l-am lasat sa creada ca ii observ detaliile. L-ar fi epatat si l-ar fi zvarlit intr-o stare de sfiiciune neinteleasa din care s-ar fi desprins dupa secole de remarci neprecizate, si ganduri nerostite.”Pentru ca , oh, pai , priveste ce chip frumos a sculptat sufletul ei din ea ! “ .Varsase aceste cuvinte repede si inecacios.Ma lovi o boare de roseata in obraji si in stomacul meu se zvarcolira nerabdatoare cateva trairi feminine.El respira usor precipitat narile arcuindu-se usor incordat si in obraji ii navali si lui o intreaga artilerie de delicii rozalii care se stransesera intr-o nuanta frumoasa si sincera. “ Ah, ei bine, e draguta intr-adevar” am spus eu apoi. Am sorbit si eu din ceaiul meu negru ca sa imi reglez tremurul vocii si am asteptat amandoi mai apoi in tacere ca sa analizam cele spuse. Ce frumos iubeste acest tanar, ce frumos vede el prin ochii aceia in care se pierde o intreaga mlastina . Privirea lui transforma orice trup si orice mazga maronie intr-o exaltare si o frumusete fara cote atata timp cat simte, cu ochii inchisi acea vibratie unduioasa,calda,lipicioasa si dulce, asa, “ ca mierea” – m-am gandit eu in sinea mea sprijinindu-mi capul in palme si privindu-l pe sub breton cum se juca cu lingurita in borcanelul gras plin ochi cu dulcegaria aurie si vascoasa.Ne-am mai jucat apoi prin cuvinte, dezbracand in repetate raduri cesti de ceai, asa cum obisnuiam.Mereu,mereu.Cand lichidul dulce si aromat disparea si cana ramanea curata,alba si uscata , biata vesela frumos decorata era acum dezgolita si infrigurata.