Cutie pentru Rafael

Un an are 12 luni
O lună are 4 săptămâni
O săptămână are 7 zile
O zi are 24 de ore
O oră are 60 de minute
Un minut are 60 de secunde
O secundă e o bătaie de inimă.
Câte bătăi de inimă, câţi paşi de viaţă se fac, se dreg, se merg , într-un an ?

Când telefonul a sunat, era întuneric în mica garsonieră şi părul ciufulit şi tuns frumos până la umeri s-a ridicat letargic parcă de după aşternuturile albe. Ea nu doarme decât în aşternuturi albe. Sunt frumoase şi o fac să se gândească adesea la zăpadă, la fulgii de nea, la dansul lor cotropitor şi la prospeţime, la Crăciun, la colinde , la note muzicale, la pian, la ea, la degetele lui, la filmele vechi pe care le urmăreşte mereu cu prietena ei Suze, la motanul ei năstruşnic şi turbulent Lèon, în fine, la întreaga ei viaţă. Asta e, până la urmă, un lucru bun, nu-i aşa ? care alte aşternuturi pot să realizeze atât de mult, să facă o multitudine întreagă de imagini să descindă în mintea ei...
S-a ridicat uşor nepăsătoare. Era prea obosită pentru ca indignarea să o mai încerce acum. S-a deplasat cu tălpile ei moi şi calde acum de la somn prin covorul pufos şi moale, cu firele împletite, ca şi corpurile de fluturi.Era beznă, însă sunetul spărgea prin brutalitatea lui insensibilă până şi întunericul care era alipit liniştii. Ridică receptorul şi rămase aşa, cum era ea, o siluetă înaltă, plăcută, cu un spate bine conturat, umeri rotunzi şi slabi, o talie frumosă, poate chiar măruntă care s-ar frânge apoi în lăţimea unor şolduri feminine. Era el. El îi telefona în mijlocul unei nopţi fierbinţi de vară pentru a-i turna un lichior vâscos şi umed, rece şi delicios pe şira spinării, prin fluxul de cuvinte pe care buzele lui le vărsa. În pauze scurte ea îi simte repiraţia, simte cum el inspiră, îi aude timbrul vocii, atât de splendid. E răguşit, încercat parcă de o întreagă haită de strigăte, e grav şi puternic. Şi tocmai paradoxul dintre vocea lui şi limpezimea spuselor sale sunt ceea ce ii plac ei. E atât de copil prin rugăminţile lui, prin felul în care îi dezmiardă trupul ei de femeie deşi nu îl vede. El îi cere să se întoarcă şi pe ea o doare. Îi spune asta. El apoi încearcă să o mângâie din nou însă acum, parcă nu o mai atinge atât de uşor. Apoi el ştie asta, şi cu fiecare secundă care trece, cu fiecare bătaie a inimii lui pe care ea o simte oricum când închide ochii, înghite în sec şi aruncă lacrimi . El respiră greu din nou şi ea îşi caută o ţigară. Atinge cu vârfurile degetelor mâsuţa rotundă de cafea, cea din lemn de cedru, pe care o cumpărase de la anticariat. Era superbă, credea ea. Avea încrustate pe margini şi pe trunchi slabe şi difuze forme de frunze de iederă.Ei îi plăcea iedera, şi casele îmbrăcate în veştmântul ei. Bezna, încă o dată deranjată, geme sub semnul roşu şi cald al focului, în momentul în care ea îşi aprinde o ţigară. Fumul se ridică uşor în spire delicate şi calde, înecăcioase.Genunchii ei se înmoaie sub greutatea trunchiului când el începe să vorbească şi îşi caută sprijin în divanul cremuliu pe care sunt aruncate tot soiul de foi cu piese muzicale. Ea era studentă la conservator. Vroia să fie pianistă. Dar tatăl ei avusese grijă ca pe lângă asta, să studieze şi istoria. Ea nu se opuse, îi plăcea la nebunie să îşi deschidă sufletul pentru trecut. Să se concentreze asupra valsului vremii, să clipeasca des şi să lase imaginile din mintea ei să fugă, să coloreze ere şi epoci de mult uitate, să ştie, să cunoască, să afle ce a fost, poate pentru a ştii ce va fii. Până la urmă, cu toţii devenim istorie.
Se aşeză aşadar în spriijin, şi îşi alungi un picior, pe care îl privi atentă în lumina lunii care răzbătea prin fereastră. O atingea pe tibie, doar într-o linie opalescentă, argintie de-a dreptul. Mâna ei, întorcea ţigara încet, pentru a îndemna rotocoalele de fum la un dans nocturn, demn de toată admiraţia. Mai sorbea din când în când din acest vals şi-i simţea fierbintele cum o îneacă încet încet şi cald... Gândea acum. Gândea de una singură, şi nu îl asculta. Auzea doar vocea lui groasă şi stabilă, cum rosteşte în limbi necunoscute cuvinte necunoscute. Dar îi plăcea timbrul lui, şi îl considera un acompaniament ideal pentru gândurile ei fugare. La întrebările lui, ea răspundea cu un murmur sau deloc, dar se gândea atunci la trupul lui de bărbat, încrustat cu virilitate, cu parfum de piele aspră. Ce frumos s-ar fii îmbătat aşternuturile ei acum cu nuanţa pielii lui. Acea culoare ciocolatie şi dospita parcă la lumina soarelui. Toate însă sub un semn de nostalgie. Şi-l dorea. Îi chemă numele de trei ori repetat până când acesta îşi oprii cursul repiraţiei sale masculine într-o pauza lungă, eternă, care se încheie cu un oftat prelung. Auzi foşnete şi mişcări şi ştiu că el se ridică din aşternuturile sale şi se pregăteşte să se îmbrace. Ea aşeză receptorul în teacă, încet şi cu precauţie, după care îşi croi drum până la noptieră. Aprinse lampa care răspândea o lumina difuză, feerică în cameră. Imbrăcă o cămaşă rozalie şi parfumată, îşi luă şosetele ei groase şi colorate şi se îndreptă înspre bucătărie. Avea să pregătească un ceai de lâmaie şi mentă, pentru ca apoi, să-i poată povesti lui despre visele ei minunate, despre noua tunsoare pe care şi-ar face-o Suze, despre ceaşca de porţelan chinezesc din minunatul set albastru pe care îl primise de la tatăl ei, cea pe care Lèon a spart-o, ştii, atunci când s-a urcat pe masă şi a împrăştiat caisele din bol, jucându-se cu ele. Nebunul, credea că sunt rotocoale parfumate de lână...